Aceasta nu e o poveste inventată, ci povestea vieții mele, care, sincer să fiu, ar putea fi în orice moment subiectul unui best-seller. Am hotărât să vă scriu pentru a vă demonstra că dragostea învinge totul: ura, mentalitățile…

M-am născut acum treizeci și opt de ani, într-o comuna din județul Cluj. Părinții mei, oameni harnici, nu duceau lipsă de nimic și le-a fost ușor să îmi îndeplinească toate dorințele, fiind singura lor fiică, Violeta.

Eram mereu îmbrăcată cu cea mai frumos haine, aveam cele mai prețioase jucării, aduse din străinătate și cumpărate la prețuri exorbitante. Nici nu se punea problema să rămân în comuna, ca alte fete, care se căsătoreau la vârsta de șaptesprezece ani și făceau o mulțime de copii.

Nu, părinții mei mi-au rezervat un destin mai bun. Au hotărât să urmez Facultatea de Medicină, să devin medic, profesia cea mai respectată în comuna noastră. Nu m-am opus acestei idei nu pentru că aș fi fost fiica perfectă, care nu își contrazice părinții, ci pentru că mi-a plăcut ideea de a fi medic. Îmi doream să salvez vieți, să fiu de ajutor semenilor mei.

Așa că, la vârsta de optsprezece ani, am intrat la facultate, iar la douăzeci și patru am absolvit-o. Tata avea mari speranțe în mine și a început să facă presiuni prin Cluj, pentru a mă angaja la Spitalul Municipal. El spunea:

— Să te vezi acolo, că apoi faci o specializare în străinătate și, cum ești o fată isteață, vei ajunge șefa unei clinici. Dar eu aveam alte planuri.

— Tata, am deja un post acceptat.

— Unde?

— La penitenciar. El a crezut că nu a auzit bine. S-a ridicat din fotoliu, unde stătea, s-a clătinat câteva clipe, apoi a explodat:

— Cum… la penitenciar? La închisoare? Dar tu nu ești ultima, ești cea mai proastă dintre proaste, să mergi acolo, printre hoți și criminali? Nu, trebuie să vorbesc cu unchiul tău, să aranjeze el ceva, așa nu se poate!

— Tata, dar nu înțelegi! Eu am cerut să merg acolo.

— Nici vorbă! Te rog să îți schimbi imediat opțiunea! Nu se poate ca fiica mea să lucreze într-un asemenea loc infect!

Ce scandal a fost atunci! O săptămână nu ne-am vorbit, după ce tata mi-a reproșat că sunt o fiică nerecunoscătoare, că îmi bat joc de el după toate eforturile pe care le-a făcut pentru mine. La un moment dat, a spus că mi-am pierdut mințile, că e o nebunie de moment sau un capriciu.

— Nu e nimic din toate acestea. Vreau să le fac bine și acelorași. Ei au nevoie de îngrijire medicală, pentru că sunt oameni ca și noi.

— Deținuții nu sunt oameni, sunt niște ratâți. Nu sunt oameni cei care te jefuiesc sau ucid!
— Dar totuși sunt oameni, iar acolo, în închisoare, plătesc pentru ceea ce au făcut.

Am rămas fermă în hotărârea mea și, în toamnă, mi-am început activitatea: o cameră mică, întunecoasă, cu o fereastră cu gratii. Aveam o masă, un pat pentru consultații, două scaune și un dulap pentru medicamente.

Directorul închisorii, un bărbat de vreo șaizeci de ani, m-a privit ciudat când m-a văzut.

— Mă așteptam la o femeie urâtă, să fiu sincer. Am fost uimit când am auzit că ai cerut acest post. M-am gândit că e ceva în neregulă cu tine, că ai avut vreun necaz și îți îngropi tinerețea aici.

Îți dau un sfat, chiar dacă nu îmi pasă prea mult: fugi cât mai poți, căci asta e iadul pe pământ, nu e un loc în care să stai! Mai ales când o să îi vezi pe cei periculoși… și, să fiu sincer, nu vreau să am probleme…

— Ce vrei să spui?

— Mă înțelegi, cred. Ești o femeie frumoasă, iar aici sunt bărbați care nu au mai văzut o femeie de ani de zile…
— Sunt sigură că mă voi descurca.

Și am rămas, desigur. Nu pot spune că a fost ușor să mă obișnuiesc acolo și chiar am avut momente când mi s-a părut că vreau să ies pe poartă și să nu mă mai întorc niciodată. A fost, așa cum fusesem avertizată, o altă lume, cu alte reguli, dar am rezistat, pentru că mi-am spus de nenumărate ori că trebuie să rezist, pentru că și acei deținuți erau oameni și ei aveau suferințele lor.

Nu vă pot împărtăși acum, în câteva rânduri, experiența mea acolo, nu vă pot spune prin ce am trecut, ce fel de oameni am întâlnit. Cert este că te confr

unți cu o altă lume, fiți siguri de asta. V-am scris pentru a vă povesti cum l-am întâlnit pe soțul meu și prin câte încercări am trecut pentru ca iubirea noastră să reziste în fața prejudecăților.

Îmi amintesc și acum: era o vineri după-amiază și mi s-a adus un pacient care acuza dureri de stomac.

— Un prefăcut, doamna doctor, mi-a spus paznicul. Aceștia nu au nimic, scuzați exprimarea! Adică, după ce îți bați soția cu un cuțit, îți mai doare și burta…

Era vorba, într-adevăr, de un criminal: își ucisese soția cu șapte lovituri de cuțit, după ce o prinsese cu altul în pat. Bărbatului cu care o prinsese îi dăduse drumul, nu i-a făcut nimic, dar pe ea o pedepsise pentru infidelitatea ei. Fusese condamnat la douăzeci și cinci de ani de închisoare.

Mă așteptam să văd intrând în cabinet un individ cu trăsături dure, cu o față abrutizată, de criminal înrăit. Pentru că ce fel de om ar fi putut face așa ceva? Dar nici vorbă de așa ceva. M-am trezit față în față cu un bărbat cu trăsături delicate, cu o privire blândă.