Legenda spune că atunci când Mântuitorul Iisus era încă copil și locuia în Nazaret, se juca împreună cu alți copii de vârsta lui, modelând pasărea din lut. Cu mânuțele Sale iscusite, le așeza pe malul râului, cu aripile întinse, bucurându-se de joc. Într-o zi, un fariseu trecu pe acolo și, cu răutate, îl întrebă:
– Ce faci acolo, copil al păcatului?
Cu toată gingășia și dragostea, Iisus le atinse pe pasarile din lut, iar ele prinzând viață, se ridicară în zbor, fără ca fariseul să le poată distruge. Ele se transformară în randunele, având inițial culoarea cenușie. Cuibărit pe acoperișul unei case, au devenit familiare locuințelor oamenilor.
Când Iisus, mai târziu, deveni adult și fu dus pe Golgota pentru răstignire, pasările credincioase Îl urmară cu strigăte de durere. Neștiind cum să-L ajute, începură să-I îndepărteze spinii din coroană, care se înfipseseră în fruntea Sa. În momentul în care Iisus muri pe cruce, randunelele plânseră și, în semn de doliu, schimbără culoarea penajului lor din cenușiu în negru.
Se spune că, în timp ce era răstignit, Iisus simți o sete arzătoare. Un soldat, auzindu-i strigătul, îi oferi un burete înmuiat în oțet, dar Domnul nu-l luă. Atunci, o randunică se apropie de cruce și, cu ciocul său mic, îi dădu o picătură de apă.
Văzând această scena, soldatul încercă să o alunge cu o săgeată, dar randunica fu ferită. De trei ori încercă soldatul să o lovească, iar de trei ori randunica se întoarse și încercă să-L ajute pe Iisus. În cele din urmă, sageata soldatului o nimeri pe randunica credincioasă.
Mântuitorul, mișcat de gestul ei de compasiune, plânse pentru micuța pasăre și o binecuvântă. Din acel moment, randunica este considerată o pasăre sfântă în tradiția populară, iar nimeni nu îndrăznește să-i tulbure cuibul, ca un omagiu adus curajului și devotamentului său.
