În cursul ultimelor decenii, odată cu avântul globalizării, modul nostru de alimentație s-a transformat radical. Astăzi, avem acces la o varietate impresionantă de alimente, precum fructe exotice aduse din Asia, legume cultivate în America și pește proaspăt importat din cele mai îndepărtate oceane ale lumii. Cu toate acestea, dacă ne întoarcem cu o sută de ani în urmă, opțiunile culinare ale românilor erau mult mai restrânse și diferite față de cele actuale.
Țăranii români din acea perioadă se confruntau cu sărăcia cruntă și cu resursele alimentare limitate. În lucrarea sa din 1895, intitulată „Igiena țăranului român”, dr. Gheorghe Crainiceanu a dedicat un capitol întreg alimentației țăranului român. Conform autorului, hrana obișnuită a românilor era, în general, preparată în gospodărie și consumată în aceeași zi sau în următoarele două zile. La acea vreme, concepte precum aditivii alimentari, grăsimile artificiale sau indulcitorii nu făceau parte din peisajul culinar.
Țăranii români, aflați într-o situație economică precară, erau obișnuiți să vândă produsele cele mai bune pentru a-și putea permite cele necesare, păstrând pentru ei alimentele de calitate inferioară. Mamaliga era mult mai răspândită decât pâinea, fiind mai ușor de preparat, în timp ce pâinea de grâu era rezervată unor ocazii speciale.
În acele vremuri, se consumau multe alimente care astăzi nu mai sunt la fel de populare, precum stir, podbal, frunze de sfeclă, hrișcă, mei, bob, ulei de cânepă și jufa. Mamaliga era parte a alimentației de bază, fiind consumată de obicei de trei ori pe zi. Carnea era un lux rar, deoarece mulți țărani o vindeau pentru a-și putea asigura alte nevoi. Chiar și cei mai înstăriți sateni evitau consumul de carne, preferând să o vândă pentru a obține alte bunuri esențiale.
Cărciuma din sat reprezenta una dintre cele mai prospere afaceri locale. Cărciumarul obișnuia să vândă lapte, ouă și brânză la târg pentru a obține alte bunuri necesare, adesea realizând profituri considerabile. Obezitatea era practic necunoscută, atât printre oameni, cât și printre animalele domestice, deoarece consumul alimentar era restrâns, iar activitatea fizică era intensă, mai ales în munca agricolă.
Medicii vremii erau îngrijorați de obiceiul țăranilor de a consuma porumb stricat, crezând că acest lucru ar putea contribui la apariția pelagrei, o boală serioasă. Postul era o practică comună, care ducea la reducerea cantității de hrană consumată. Cu toate acestea, dr. Gheorghe Crainiceanu observa că perioadele îndelungate de post, în special Postul Mare, contribuiau la malnutriția populației rurale.
Cu toate acestea, cele mai apreciate preparate erau cele consumate în timpul sărbătorilor, precum puiul umplut, servit la mesele festive și bogate.
