### Pilda celor Patru Lumânări: O Lecție Profundă de Viață

Într-o cameră întunecată, patru lumânări ardeau încet, emanând o lumină caldă și blândă. Dacă cineva s-ar fi apropiat, ar fi putut să le audă șoptind, fiecare având un mesaj semnificativ despre natura umană. Aceasta nu este doar o poveste simplă, ci o pildă care ne poate ghida în viață, reamintindu-ne de valorile esențiale pe care trebuie să le păstrăm aprinse în sufletul nostru.

#### Prima Lumânare: Liniștea

Prima lumânare, cu o flacără tremurândă, a început să vorbească cu o voce tristă:

**”Eu sunt Liniștea,”** a spus ea. “Într-o lume agitată, oamenii au uitat ce înseamnă să trăiești în pace cu tine și cu ceilalți. Se lasă copleșiți de zgomotul vieții, pierzându-și capacitatea de a savura momentele de tăcere și reflecție.” Pe măsură ce vorbea, flacăra sa a început să se micșoreze, până când s-a stins complet. Fără liniște, agitația și haosul își fac loc în viețile oamenilor, lăsându-i fără echilibru.

#### A Doua Lumânare: Credința

A doua lumânare, văzând că prima s-a stins, a intervenit:

**”Eu sunt Credința,”** a spus ea. “Mulți cred că pot trăi fără mine, că nu mai au nevoie de credință. Își pun încrederea doar în ceea ce pot observa, uitând de dimensiunea spirituală ce le dă sens.” Și astfel, flacăra sa s-a stins și ea, lăsând în urmă o întunecare și mai profundă. Fără credință, oamenii pierd conexiunea cu divinitatea și cu speranța, rămânând prizonieri ai unei realități dure.

#### A Treia Lumânare: Iubirea

Cea de-a treia lumânare, cu o flacără abia vizibilă, a rostit cu voce slabă:

**”Eu sunt Iubirea,”** a spus ea. “Oamenii mă ignoră din ce în ce mai mult, uitând să-și arate afecțiunea și compasiunea. Trăiesc în indiferență, fără să înțeleagă că fără iubire, viața devine lipsită de sens.” O adiere ușoară a stins flacăra Iubirii. Fără iubire, inimile oamenilor se împietresc, lăsând loc răcelii și neînțelegerii.

#### Revenirea Speranței

În acel moment, un copil a intrat în cameră. Văzând cele trei lumânări stinse, a început să plângă. Era trist, știind că fără Liniște, Credință și Iubire, viața ar fi lipsită de bucurie. Printre lacrimi, copilul a murmurat: **”Ar trebui să fiți mereu aprinse…”** Spre surprinderea lui, a auzit o voce blândă de la cea de-a patra lumânare, care încă mai ardea:

**”Nu-ți fie frică, copilule,”** a spus lumânarea, **”atât timp cât eu ard, le putem reaprinde pe celelalte. Eu sunt Speranța.”** Cu ochii înlăcrimați, copilul a folosit lumânarea Speranței pentru a reaprinde Liniștea, Credința și Iubirea. Aceasta ne învață că, deși celelalte valori pot părea fragilă, Speranța este esențială pentru a le face să renască.

### O Lecție Despre Prietenie și Loialitate

O altă pildă valoroasă este cea a omului și câinelui său, care căutau un loc de odihnă. În timpul călătoriei, au întâlnit o poartă impresionantă, iar paznicul le-a spus că acolo era raiul. Când omul a cerut apă pentru el și câinele său, paznicul a spus că animalele nu sunt permise.

Imediat, omul s-a întors și a plecat, continuându-și drumul până la o fermă modestă, unde a fost primit cu căldură și i s-a oferit apă pentru el și câinele său. A întrebat despre acel loc frumos, iar gazda i-a explicat că acela era adevăratul rai, iar locul anterior era, de fapt, iadul, unde cei care își abandonează prietenii nu sunt bineveniți.

Această poveste ne învață că adevărata valoare nu constă în strălucirea exterioară, ci în loialitate, iubire și prietenie. Raiul nu este un loc fizic, ci un spațiu spiritual unde domnește respectul și dragostea, iar prietenii adevărați nu trebuie abandonați.

### Concluzie

Atât pilda celor Patru Lumânări, cât și lecția despre prietenie ne reamintesc să păstrăm valorile esențiale în viața noastră. Într-o lume tot mai agitată și materialistă, este crucial să ne amintim de Liniște, Credință, Iubire și Speranță. Să cultivăm aceste valori și să le transmitem mai departe, căci ele ne oferă forța de a depăși provocările vieții.

Răzvan Năstase, corespondent al unui canal de știri, își amintește cu nostalgie de sărbătorile de iarnă din copilărie, când credea în Moș Crăciun.

„Unul dintre cele mai memorabile cadouri a fost o tricicletă, pe care am primit-o când aveam trei ani. A rezistat cel puțin doi ani. Trebuia să o împart cu fratele meu mai mic, iar în fiecare an organizam o «vânătoare» a Moșului, pe care-l numeam Gerila. Dimineața, ne asiguram că toate ușile și feroneriile erau bine monitorizate, tremurând la orice zgomot”, povestește Răzvan.

„Era o tradiție să încercăm să-l surprindem pe Moșul lângă brad. De fiecare dată când părinții spuneau: «Auzi, în altă parte, fugiți să-l vedeți că vine!», alergam dintr-o cameră în alta. Când se lăsa seara, începeam să veghem bradul. A fost o magie pură; cadourile apăreau parcă din senin. Fugind în dormitor sau pe balcon pentru a privi pe fereastră, ne întorceam imediat în sufragerie și găseam deja darurile așezate lângă brad”, își amintește Răzvan.

„Părinții și prietenii se amuzau văzându-ne fața plină de uimire în fața acestui mister. Au încercat odată să-l aducă pe Moș cu sacul la ușă, dar ne-am dat seama că era un prieten de familie și am considerat episodul o glumă. Știam că Moșul vine fulger, trece prin pereți sau intră pe gaura cheii, și la asta trebuia să fim atenți. Acum, când îi văd pe copiii mei cum descoperă magia Crăciunului, simt aceeași intensitate a emoțiilor și a bucuriei”, adaugă el.

Un alt cadou deosebit a fost un costum de împărat pentru serbarea de iarnă de la grădiniță. „Pe atunci, nu se găseau astfel de costume în comerț, așa că l-am apreciat și mai mult pentru că era realizat de mama mea, exact așa cum mi-l doream. Eram «Roșu Împărat», iar mama lucra la costum în fiecare seară, după serviciu. Îmi amintesc și acum cum a stat nopți întregi să coasă margele și perlute, să-mi facă brâu și teacă pentru sabie, și mai ales cum mi-a croit pelerina, cu care eram atât de mândru în fața colegilor. Mă simțeam la fel de mândru când eram chemat la probe. Aveam chiar și o coroană și un sceptru, iar din câte îmi amintesc, am reușit să încânt câteva colege cu mantia mea”, râde Răzvan.

„Primele cadouri oferite erau pentru fratele meu. Fiind mai mare, am fost învățat să-i dăruiesc și lui din tot ce primeam eu. Îmi plăcea să fac asta, iar părinții m-au ajutat să învăț această lecție. De asemenea, îmi aduc aminte cum, în copilărie, îi bucuram pe părinți cu felicitări și desene făcute de mine. Am fost la o școală de desen în clasele I-IV și le ofeream toate operele mele, indiferent cât de reușite erau. Le strecuram pe furiș printre hârtiile de serviciu sau le așezam direct sub nasul lor, așteptând reacțiile lor. Indiferent cât erau de ocupați, reușeam să le smulg zâmbete și îmbrățișări”, își amintește corespondentul.