Daciana Sârbu a vorbit deschis și cu emoție despre una dintre cele mai importante și transformatoare experiențe din viața sa – adopția fiicei sale, Maria, pe care a crescut-o împreună cu fostul premier Victor Ponta. Fosta europarlamentară a mărturisit, într-un podcast realizat de Alessandra Stoicescu, că acest proces nu a fost deloc ușor, iar adaptarea micuței a fost îngreunată de traumele profunde pe care le purta din trecut.
În urmă cu aproape cinci ani, Daciana Sârbu și Victor Ponta au decis să își extindă familia, luând-o pe Maria alături de ei. Decizia nu a fost luată pe nepregătite, ci după o perioadă în care au simțit că au ajuns la echilibru și au suficientă iubire de oferit. Hotărârea a fost asumată împreună cu toți membrii familiei: Irina, fiica lor biologică, și Andrei, fiul lui Victor Ponta dintr-o relație anterioară.
„Mi-am dorit dintotdeauna să adopt, am simțit mereu că sunt binecuvântată și că trebuie să dau înapoi. Nu a fost doar decizia mea sau a lui Victor, ci a întregii familii. Irina și-a dorit o soră, eu visam la un băiat, dar am cedat, iar Andrei a spus că îi va da camera lui, fiindcă urma să plece la facultate. Am început procesul de adopție știind că nu va fi ușor, dar tocmai acest drum te pregătește psihologic pentru ce urmează”, a povestit Daciana.
Totuși, când Maria a ajuns în familia lor, realitatea s-a dovedit mult mai dificilă decât anticipaseră. Fetița trecuse prin experiențe de respingere și abandon, iar aceste răni au lăsat urme adânci. „Nu s-a înțeles cu bunica familiei în care fusese înainte și nu au mai vrut-o. A venit la noi convinsă că se va întâmpla la fel. Ne provoca, inconștient, să ajungem în punctul în care să o trimitem înapoi. Ne întreba mereu: «Și când mă duceți înapoi?»”, a povestit Daciana.
Politiciana a recunoscut că aceste momente i-au pus la încercare răbdarea, puterea și chiar încrederea în sine ca mamă. „Am început să mă îndoiesc că sunt o mamă bună. Au fost clipe în care am spus: «Nu pot, nu o să reușesc». În acele momente, Victor prelua controlul și gestiona situația, dar și el ajungea, la scurt timp, la capătul puterilor. Ne completam, ne susțineam și reușeam să trecem peste”, a spus ea.
Daciana Sârbu a criticat și unele prevederi din procesul de adopție, considerând termenul legal de 30 de zile pentru acomodare „absolut inuman”, având în vedere cât de mult timp și răbdare sunt necesare pentru ca un copil cu traume să se simtă în siguranță și acceptat. „Procesul te răvășește, îți apasă butoane emoționale pe care nici nu știai că le ai și te provoacă să-ți confrunți propriile vulnerabilități. Dar, dacă rămâi acolo, dacă nu renunți, începi să vezi cum copilul își deschide sufletul și îți răspunde cu iubire”, a conchis ea.
Această confesiune dezvăluie nu doar greutățile și provocările unei adopții, ci și frumusețea unui proces în care răbdarea, empatia și dragostea pot vindeca răni vechi și pot clădi o familie unită.