Marius Balo, invitatul lui Adrian Artene în cadrul podcastului „ALTCEVA”, a dezvăluit detalii tulburătoare din perioada în care a fost închis în închisorile din China. Pentru a urmări discuția completă între profesorul universitar și directorul editorial al Grupului Gândul, puteți accesa canalul de YouTube „ALTCEVA cu Adrian Artene”.
A fost hrănit inclusiv cu iarbă, iar ceea ce a lipsit mult timp de opt ani, pe toată perioada în care a fost închis în închisorile din China, a fost pâinea. Alături de multe alte lucruri. Totodată, ceea ce a fost nevoit să vadă în fiecare dimineață este de neimaginat.
Hrana pe care a primit-o profesorul român în închisoarea din China: „În zilele rele primeam iarbă”
Marius Balo: Aceeași hrană primeam. Dimineața – o bucată de orez, atât. La prânz și la cină primeam o bucată de orez și niște legume. Multe dintre aceste legume aveau un gust atât de neplăcut încât preferai să nu le mănânci. Erau zile când primeam mâncare bună.
Adrian Artene: Ce fel de mâncare?
Marius Balo: Primeam conopidă. O dată pe săptămână primeam cartofi. Fasole, uneori. Acestea erau zilele bune. În zilele rele primeam iarbă.
Adrian Artene: Cu adevărat iarbă?
Marius Balo: Exact asta era. Era ca și cum ar fi fost cosită cineva în curte și ți-ar fi adus-o acolo.
Adrian Artene: Și o puteai mânca?
Marius Balo: Era foarte greu să o mănânci. Avea un gust… nici măcar nu mă puteam apropia de ea. Dar m-am obișnuit repede să postesc. După o lună de zile am început să postesc și mâncam o singură dată pe zi – seara. La ora 18 spuneam niște rugăciuni și mâncam. Și, atunci, amestecam prânzul și cina și găseam totuși ceva pentru o masă.
„Dimineața, la ora 8, începea acest program de folosire a toaletei”
Adrian Artene: Astăzi mai mănânci orez?
Marius Balo: Da, nu am nicio problemă. Întotdeauna mi-a plăcut orezul, dar opt ani de zile mi-a fost dor de o felie de pâine, Adrian. Acum, de fiecare dată când văd o felie de pâine, mă bucur. Pentru că îmi dau seama cât de valoroasă este o singură felie de pâine atunci când nu o ai. Atunci când nu există. Acolo nu am primit niciodată pâine. Nu exista.
Vreau să povestesc câteva lucruri care se întâmplau acolo: era o clădire chiar în centrul orașului unde eram ținuți. Nu am ieșit niciodată de acolo, doar atunci când am fost duși la judecător. Nu am văzut niciodată soarele, nu puteam să scriu, să contactez pe absolut nimeni.
Erai complet izolat de această lume și faptul că nu știai ce se va întâmpla cu tine crea o presiune incredibilă.
Aveam un televizor vechi, din anii ‘80, care se pornea în fiecare dimineață și începea un program de propagandă. În timpul acestui program, trebuia să folosim toaleta.
Nu puteai să o folosești când voiai tu. Doar când îți spuneau ei. Dimineața, la ora 8, începea acest program de folosire a toaletei. Fiecare, în ordinea seniorității, mergea și-și făcea nevoile.
Adrian Artene: Acolo, la un metru, doi, de voi.
Marius Balo: În fața ta. Aceasta era cea mai mare cruzime. Primeam niște plute, din acelea pe care copiii le folosesc pentru a învăța să înoate, pe care trebuia să ne așezăm. Și ne așezam pe trei rânduri, 12 persoane, și trebuia să privim spre televizor la acest program de propagandă. În același timp, lumea trebuia să meargă să folosească toaleta.
Toaleta era chiar sub televizor și erai forțat, practic, să-i privești pe acești oameni cum fac acest lucru în fiecare dimineață. Aceasta era cafeaua ta. Astfel îți începeai ziua.
