Mădălin Ionescu, unul dintre cei mai cunoscuți prezentatori de televiziune din România, a rememorat recent o experiență ciudată, trăită în urmă cu mai bine de trei decenii, dar care continuă să-l bântuie și astăzi prin misterul ei. Într-o zi de 1 octombrie 1991, jurnalistul a avut parte de o întâmplare neobișnuită în Munții Bucegi, chiar în apropierea Sfinxului – una dintre cele mai enigmatice formațiuni din România. Ceea ce trebuia să fie o simplă excursie s-a transformat într-un episod aproape supranatural, care i-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna.
„Am mai multe povești ieșite din tipare cu câini, dar una, din 1991, m-a marcat profund. Era 1 octombrie, o zi care a început banal și s-a terminat straniu. Eu și colegul meu de cameră de la Facultatea de Istorie, Caragea, am mers până la Cabana «Babele», acolo unde se află Sfinxul. El era un tip vesel, spiritual, un rocker ca și mine. Ne-am cazat într-o cameră mare, plină de paturi – eram doar noi doi. Noaptea, a început să ningă din senin. Puternic. Ireal. Era doar 1 octombrie, iar zăpada s-a așternut groasă până dimineață”, povestește Mădălin Ionescu.
Cei doi tineri au fost avertizați de personalul cabanei că, dacă nu vor coborî la timp cu telecabina, riscă să rămână izolați acolo, tăind lemne pentru iarnă. După micul dejun, Caragea a rămas în cabană la o cafea și o țigară, iar Mădălin a decis să se aventureze prin zăpadă, purtând o pereche de „bocate” – încălțăminte tipică anilor ’90, undeva între ciocate și bocanci.
Ceea ce s-a petrecut în continuare depășește limitele unei simple drumeții montane. În timp ce se apropia de Sfinx, Mădălin Ionescu a zărit un câine uriaș, complet roșu, care s-a apropiat de el fără teamă.
„Nu am mai văzut așa ceva în viața mea. Aveam la mine un aparat foto Smena 8M, primit cadou de la unchiul meu din București, un om cu posibilități. Câinele s-a apropiat, se gudura din tot trupul, ca și cum mă cunoștea. Nu era agresiv deloc. Dimpotrivă, părea bucuros că mă vede”, a relatat acesta într-o postare pe rețelele de socializare.
Timp de aproape o jumătate de oră, prezentatorul s-a jucat prin zăpadă cu acel animal neobișnuit, simțind o conexiune inexplicabilă. „Dulăul s-a repezit la mine chiar în fața Sfinxului, dar nu ca să mă atace, ci ca să se joace. M-am jucat cu el printr-un omăt uriaș. Nu știu cât a durat, dar părea că timpul s-a oprit. La un moment dat mi-am amintit de telecabină, i-am spus câinelui să mă aștepte și am făcut câțiva pași spre cabană. Când m-am întors, dispăruse. Pur și simplu. Fără urmă. Nicio amprentă în zăpadă, nimic.”
Uimit, Mădălin a întrebat personalul cabanei dacă cineva cunoaște câinele roșu, dar nimeni nu auzise vreodată de el. Nici cei de la telecabină, nici femeile din bucătărie, nici paznicul care făcea focul. Pentru toți, povestea părea de domeniul fantasticului.
„Nu o să uit niciodată acel câine mare, roșu și jucăuș. A fost o prezență care m-a tulburat, dar și m-a liniștit în același timp. Poate a fost un semn al Sfinxului, poate un spirit al muntelui, un paznic, un mesager. Nu știu. Nu am mai fost acolo de peste 30 de ani, dar port episodul în suflet. Poate într-o zi voi înțelege mesajul. Dar dacă nu mi-a transmis Sfinxul nimic, atunci de ce era câinele roșu?”, a încheiat jurnalistul.
De atunci, Mădălin Ionescu privește cu alți ochi simbolurile și misterele naturii. Povestea lui a stârnit numeroase reacții, mai ales printre cei pasionați de legendele Bucegilor, zonă despre care se spune că adăpostește energii puternice și fenomene inexplicabile. Iar câinele roșu, apărut într-o noapte de ninsoare neașteptată, a rămas pentru el un simbol al necunoscutului – o amintire vie a unei întâlniri pe care nici timpul, nici rațiunea nu au reușit să o șteargă.