Răzvan Năstase, corespondent al unui canal de știri, își amintește cu nostalgie de sărbătorile de iarnă din copilărie, când credea în Moș Crăciun.
„Unul dintre cele mai memorabile cadouri a fost o tricicletă, pe care am primit-o când aveam trei ani. A rezistat cel puțin doi ani. Trebuia să o împart cu fratele meu mai mic, iar în fiecare an organizam o «vânătoare» a Moșului, pe care-l numeam Gerila. Dimineața, ne asiguram că toate ușile și feroneriile erau bine monitorizate, tremurând la orice zgomot”, povestește Răzvan.
„Era o tradiție să încercăm să-l surprindem pe Moșul lângă brad. De fiecare dată când părinții spuneau: «Auzi, în altă parte, fugiți să-l vedeți că vine!», alergam dintr-o cameră în alta. Când se lăsa seara, începeam să veghem bradul. A fost o magie pură; cadourile apăreau parcă din senin. Fugind în dormitor sau pe balcon pentru a privi pe fereastră, ne întorceam imediat în sufragerie și găseam deja darurile așezate lângă brad”, își amintește Răzvan.
„Părinții și prietenii se amuzau văzându-ne fața plină de uimire în fața acestui mister. Au încercat odată să-l aducă pe Moș cu sacul la ușă, dar ne-am dat seama că era un prieten de familie și am considerat episodul o glumă. Știam că Moșul vine fulger, trece prin pereți sau intră pe gaura cheii, și la asta trebuia să fim atenți. Acum, când îi văd pe copiii mei cum descoperă magia Crăciunului, simt aceeași intensitate a emoțiilor și a bucuriei”, adaugă el.
Un alt cadou deosebit a fost un costum de împărat pentru serbarea de iarnă de la grădiniță. „Pe atunci, nu se găseau astfel de costume în comerț, așa că l-am apreciat și mai mult pentru că era realizat de mama mea, exact așa cum mi-l doream. Eram «Roșu Împărat», iar mama lucra la costum în fiecare seară, după serviciu. Îmi amintesc și acum cum a stat nopți întregi să coasă margele și perlute, să-mi facă brâu și teacă pentru sabie, și mai ales cum mi-a croit pelerina, cu care eram atât de mândru în fața colegilor. Mă simțeam la fel de mândru când eram chemat la probe. Aveam chiar și o coroană și un sceptru, iar din câte îmi amintesc, am reușit să încânt câteva colege cu mantia mea”, râde Răzvan.
„Primele cadouri oferite erau pentru fratele meu. Fiind mai mare, am fost învățat să-i dăruiesc și lui din tot ce primeam eu. Îmi plăcea să fac asta, iar părinții m-au ajutat să învăț această lecție. De asemenea, îmi aduc aminte cum, în copilărie, îi bucuram pe părinți cu felicitări și desene făcute de mine. Am fost la o școală de desen în clasele I-IV și le ofeream toate operele mele, indiferent cât de reușite erau. Le strecuram pe furiș printre hârtiile de serviciu sau le așezam direct sub nasul lor, așteptând reacțiile lor. Indiferent cât erau de ocupați, reușeam să le smulg zâmbete și îmbrățișări”, își amintește corespondentul.