Mihai Bendeac a vorbit cu o sinceritate rară despre relația sa cu religia și despre drumul personal care l-a îndepărtat de biserică și de ortodoxism, fără ca acest lucru să însemne, însă, o ruptură de credință sau de spiritualitate. Actorul a explicat că, pe măsură ce a încercat să devină un om mai bun și mai conștient de sine, a simțit o discrepanță tot mai mare între valorile sale morale și ceea ce percepea în interiorul instituției religioase.
În viziunea lui Mihai Bendeac, religia, ca instituție, nu i-a oferit răspunsurile și rezultatele pe care le căuta. El a comparat-o, într-o formulare provocatoare, cu o entitate care nu livrează ceea ce promite, cel puțin din perspectiva sa personală. Actorul a mărturisit că momentul decisiv al îndepărtării a venit atunci când a realizat că eforturile lui interioare – lucrul cu sine, dorința de a fi mai empatic, mai corect și mai atent la ceilalți – păreau să îl ducă în direcția opusă față de discursul și practicile pe care le observa în spațiul religios.
Pentru el, spiritualitatea a devenit ceva mult mai simplu și mai direct: un principiu de viață bazat pe responsabilitate personală și pe consecințele faptelor proprii. Actorul a explicat că vede credința ca pe o lege a echilibrului, în care ceea ce oferi se întoarce, mai devreme sau mai târziu, sub o formă sau alta – „ce semeni, aia culegi”. În această logică, binele nu trebuie validat de o instituție, ci trăit zilnic, prin gesturi și alegeri concrete.
Ulterior, Mihai Bendeac a revenit asupra subiectului și a nuanțat și mai clar poziția sa. A subliniat că nu se consideră creștin ortodox și că nu se regăsește în imaginea tradițională a divinității promovate de biserică, însă se descrie drept o persoană profund credincioasă și extrem de spirituală. În mod paradoxal, spune el, cu cât a devenit mai preocupat de dimensiunea spirituală a vieții, cu atât a simțit o distanțare mai mare față de religia organizată, pe care a ajuns să o privească cu dezamăgire.
Actorul a explicat că, în loc să caute divinitatea într-un spațiu anume, preferă să se raporteze la ideea de divinitate ca la un ideal de comportament: cum ar arăta bunătatea absolută, empatia, înțelegerea și respectul față de ceilalți. În acest sens, încearcă să se comporte așa cum ar crede că „divinitatea” și-ar dori, indiferent de numele sau forma ei.
În final, Mihai Bendeac a transmis un mesaj care mută accentul de pe credință ca dogmă pe credință ca acțiune. El a subliniat că fiecare om are puterea de a schimba, chiar și pentru câteva secunde, viața celor cu care intră în contact. Un zâmbet, un gest mic, o vorbă bună pot transforma o zi proastă într-una suportabilă. În acele momente, spune actorul, divinitatea nu este undeva departe, ci lucrează prin oameni – sau, mai exact, oamenii îi permit să lucreze prin ei.
Prin aceste declarații, Mihai Bendeac conturează o viziune personală asupra credinței, una care se îndepărtează de ritualuri și instituții, dar pune în centrul vieții responsabilitatea, empatia și binele făcut, chiar și în cele mai mărunte forme.