Pizza exista în România încă din perioada comunistă, însă într-o formă profund diferită de ceea ce înseamnă astăzi preparatul italian autentic. Adaptată constrângerilor economice, lipsei de ingrediente și contextului ideologic al epocii, pizza românească a anilor ’70–’80 era mai degrabă o invenție locală decât o copie fidelă. Nu avea nimic din rafinamentul bucătăriei italiene și era percepută mai curând ca o plăcintă consistentă, menită să țină de foame, nu să ofere o experiență gastronomică.
Primele apariții ale pizzei în România sunt plasate la începutul anilor ’70. Nu era un preparat consacrat și nici promovat oficial, ci mai degrabă o curiozitate culinară, apărută timid în câteva localuri urbane sau turistice. În lipsa ingredientelor originale, românii au improvizat, folosind ceea ce se găsea pe piață și ceea ce era acceptat de sistem. Astfel, pizza s-a transformat într-un produs hibrid, adaptat realităților locale.
În București, unul dintre puținele locuri unde putea fi găsit acest preparat era localul Trifoiaș, frecventat mai ales de studenți și tineri. Acolo, pizza era privită ca o alternativă diferită față de mâncarea obișnuită, o mică abatere de la rutina culinară zilnică. La mare, în Costinești, bufetul de la Obelisc a devenit celebru pentru această „pizza românească”, care se bucura de o popularitate surprinzătoare printre tinerii veniți pe litoral, atrași de atmosfera de vacanță și de senzația de libertate.
Pizza comunistă nu conținea mozzarella, prosciutto sau sos de roșii autentic. În locul lor, se foloseau ingrediente accesibile: brânza de burduf înlocuia mozzarella, oferind un gust puternic și sărat, salamul prăjit era nelipsit, iar ciupercile și măslinele apăreau doar când se găseau. Blatul era gros și dens, mai apropiat de cel al unei plăcinte decât de o pizza clasică, iar porția era sățioasă, gândită să ofere energie și sațietate.
În percepția publică, pizza nu avea un statut special. Nu era considerată un preparat rafinat sau exotic, ci o mâncare practică, încadrată mai degrabă la categoria patiseriei sau a „plăcintelor cu de toate”. Tocmai această simplitate a făcut-o atractivă pentru tineri, care o asociau cu vacanțele, litoralul și un strop de evadare din cotidianul rigid al epocii.
Pentru regimul comunist, pizza nu reprezenta un pericol ideologic major, dar nici nu era încurajată. Era tolerată atâta timp cât rămânea marginală și nu căpăta o semnificație occidentală prea puternică. Nu apărea în restaurantele de elită și nici în meniurile oficiale, rămânând o prezență discretă, aproape anecdotică.
În acest context, Elena și Nicolae Ceaușescu refuzau categoric să mănânce pizza. Nu din motive financiare, ci din convingeri personale și ideologice. Cei doi preferau mâncarea tradițională românească și respingeau preparatele percepute ca fiind occidentale sau străine de spiritul național promovat de regim. Pentru ei, pizza nu era doar o mâncare diferită, ci un simbol al unei influențe culturale pe care o priveau cu suspiciune și pe care nu doreau să o valideze nici măcar la nivel personal.