Trei ani fără Camelia Zorlescu – o prezență rară, un destin trăit cu grație și pasiune
Astăzi, 25 iulie 2025, se împlinesc trei ani de când ne-am luat rămas-bun de la Camelia Zorlescu, una dintre cele mai distinse și dedicate actrițe ale teatrului românesc. Talentul său autentic, eleganța naturală și devotamentul pentru scenă au transformat-o într-o figură emblematică a artei dramatice, imposibil de uitat.
Deși s-a stins din viață, prezența ei rămâne vie în memoria iubitorilor de teatru și film, prin rolurile memorabile și sensibilitatea cu care le-a interpretat. A fost o stea care a luminat discret, dar cu forță, o lume întreagă de emoții.
O carieră începută cu timiditate, dar condusă de o chemare profundă
Născută la 1 mai 1938, în Galați, Camelia Zorlescu a știut încă din copilărie ce drum i se potrivește. În curtea bunicilor, scena improvizată devenise locul unde își rostea poeziile, cânta și dansa cu naturalețea unei firi născute pentru teatru. De acolo și până la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București a fost un drum plin de emoții, încercări și perseverență.
A picat de două ori examenul de admitere, însă nu a renunțat. A fost încurajată de actrița Sandina Stan, care a văzut în ea un potențial rar și i-a spus: „Dă examenul și a treia oară. Cu Miorița!” Și așa a făcut. La a treia încercare, a fost admisă și a studiat cu nume grele ale scenei românești: Dina Cocea, Sorana Coroamă, Ion Cojar.
Teatrul – scena pe care și-a trăit vocația
După finalizarea studiilor, regizorul Miklós Tompa o alege pentru a face parte din tânăra trupă ce inaugura secția română a Teatrului de Stat din Târgu Mureș. Acolo avea să câștige primul premiu important, pentru rolul din Doi pe un balansoar, alături de Constantin Diplan.
Din 1965, Camelia Zorlescu devine actriță a Teatrului Nottara, unde, timp de peste patru decenii, va da viață unor personaje de o mare profunzime și varietate, construind o carieră solidă și discret strălucitoare.
„Am ales comedia pentru că știam că sunt urâtă” – o modestie dezarmantă
Despre sine, actrița spunea cu umor și autoironie:
„Știam că nu sunt frumoasă, așa că am zis să fac comedie, ca Birlic!”
În realitate, Camelia Zorlescu avea o eleganță aparte, o frumusețe discretă, o siluetă à la Marlene Dietrich și un aer nobil, dublate de o modestie care i-a cucerit pe toți cei care au cunoscut-o.
O prezență marcantă și în cinematografie
Pe lângă rolurile din teatru, Camelia Zorlescu a apărut în numeroase filme, colaborând cu regizori importanți precum Manole Marcus, Sergiu Nicolaescu, Alecu Croitoru, Nicolae Corjos și Nae Caranfil.
A debutat pe marele ecran în 1968, în Gioconda fără surâs, și a interpretat, de-a lungul carierei, personaje memorabile. În 1987, a fost Prințesa Caragea în Cuibul de viespi, iar în 2009 a fost nominalizată la Premiile Gopo pentru rolul din Medalia de onoare, unde a jucat alături de Victor Rebengiuc.
Despre familie, iubire și „animăluțele” care i-au fost comoară
Camelia Zorlescu avea o legătură profundă cu familia. Tatăl ei, Petre Zorlescu, era un oltean ambițios, iar mama, Ștefania, o femeie frumoasă pe care o adora. Părinții au divorțat când era copil, iar ea a fost crescută, în cele din urmă, de avocatul Costache Fotescu, pe care îl considera cu adevărat tatăl ei.
A fost căsătorită cu actorul Mihai Verbițchi, cu 19 ani mai tânăr, despre care spunea că a fost „darul primit de la Dumnezeu pentru părțile bune” din ea. Împărțeau dragostea pentru animale: „La căsuța noastră de la țară avem 11 câini și multe pisici. Ni le-a dat Dumnezeu ca să învățăm ce înseamnă cinste și iubire necondiționată.”
Trei ani fără Camelia Zorlescu – dar amintirea ei rămâne vie
În această zi de comemorare, nu ne îndreptăm gândurile spre durere, ci spre recunoștință. Camelia Zorlescu a fost un dar pentru scena românească, o artistă cu har, cu demnitate, cu discreție și cu un suflet cald.
Astăzi, la trei ani de la plecarea sa, ne înclinăm în fața unei cariere trăite cu devotament și a unei vieți demne de admirație.
Camelia Zorlescu nu a fost doar o actriță. A fost o lecție de vocație, eleganță și umanitate.
Să-i păstrăm amintirea vie – prin aplauzele pe care, ori de câte ori ne-o amintim, le simțim în inimă.