Pe 16 august, creștinii ortodocși îi cinstesc pe Sfinții Martiri Brâncoveni – o sărbătoare cu cruce albastră în calendar
În fiecare an, pe 16 august, Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe Sfinții Martiri Brâncoveni: domnitorul Constantin Vodă, fiii săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și credinciosul său sfetnic Ianache. Această zi este marcată în calendar cu cruce albastră, semn că vorbim despre sfinți români, a căror pildă de credință rămâne neclintită peste veacuri.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una de înflorire culturală, sprijin pentru tipar și pentru școlile din Țara Românească și Transilvania. Însă destinul său pământesc s-a încheiat tragic: pe 15 august 1714, chiar de ziua sa și de Adormirea Maicii Domnului, el și familia sa au fost aduși înaintea sultanului Ahmed al III-lea și li s-a cerut să se lepede de credința creștină.
Răspunsul voievodului a rămas înscris cu litere de foc în istoria neamului:
„De legea creștină nu mă las, căci în ea m-am născut, am trăit și în ea vreau să mor!”
Și-a îndemnat fiii să rămână tari, spunându-le:
„Fiilor, fiți bărbați! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem și pe ele, ci să le ducem curate înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos!”
Pe rând, fiii, sfetnicul și apoi domnitorul au fost decapitați. Trupurile lor au fost aruncate în apele Bosforului, dar au fost recuperate și, în taină, îngropate. În 1720, osemintele au fost aduse la București și așezate la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”.
În anul 1992, Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat, stabilind ca zi de prăznuire 16 august, pentru a nu coincide cu marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului.
Rugăciunea către Sfinții Martiri Brâncoveni
Cei care doresc să primească putere, ajutor și izbândă în viață, rostesc astăzi cu credință rugăciunea Sfinților Martiri Brâncoveni, cerând tărie în încercări, statornicie în credință și mijlocire înaintea lui Dumnezeu:
„O, Sfinților martiri Brâncoveni, care, prin înțelepte osteneli, comoara sfintei și dreptei credințe până în sfârșit o ați păzit, și de la Împăratul slavei, Hristos Dumnezeu, nevestejită cunună mucenicească ați primit! Ce graiuri vom îndrăzni a vă aduce noi, nevrednicii, prin care să lăudăm mult-râvnitoarea voastră viață, de buni iconomi și credincioase slugi ale Preasfintei Treimi, precum și sfârșitul vostru vitejesc, de adevărați eroi ai Ortodoxiei, prin care v-ați făcut priveliște de multă mirare oamenilor și îngerilor? Cu adevărat ar trebui mai degrabă să iubim noi tăcerea, ca unii ce suntem îngreuiați de multe, mari, grele, și nepocăite păcate, și nimic bun nu aflăm întru noi, care să ne apropie de evlavioasele voastre lucrări și de sfintele voastre virtuți, și să ne dea o cuvioasă îndrăzneală, spre a îndrepta către voi, cu bună nădejde, smerita noastră rugăciune. Dar unde și către cine vom putea alerga, dacă nu către Atotputernicul și Atotștiutorul Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinții Săi, și către voi, ca și către aceia care, călătoria vieții prin valea ispitirii și a plângerii acestui veac înșelător bine săvârșind, ca aurul trecut prin foc de șapte ori v-ați lămurit, și ați ajuns lăcașuri sfințite, în care Tatăl, Fiul, și Sfântul Duh Dumnezeu s-au sălășluit…”