Adriana Ochișanu trece prin una dintre cele mai grele perioade din viața ei, după ce fiul său, Cristian Botgros, a fost internat în stare gravă la spital. În ciuda situației dramatice, artista a ales să nu-și anuleze spectacolele programate, o decizie care i-a adus numeroase critici din partea publicului. Mulți au acuzat-o că ar fi pus cariera înaintea familiei, însă interpreta a explicat, cu lacrimi în ochi, adevăratul motiv din spatele alegerii sale.
Criticată pentru că a ales scena în locul durerii
După ce s-a aflat că fiul ei se lupta cu probleme grave de sănătate, Adriana Ochișanu a continuat să urce pe scenă, onorând contractele semnate anterior. Gestul ei a fost interpretat greșit de o parte a publicului, care a considerat că artista ar fi trebuit să renunțe la evenimente pentru a fi permanent alături de copilul ei.
Confruntată cu valul de critici, Adriana Ochișanu a decis să vorbească deschis, explicând că nu a fost vorba de nepăsare, ci de responsabilitate și putere interioară.
„Nu mă întrebați nici voi, că nici eu nu știu cum am avut puterea să merg la evenimente. Am primit comentarii dure, că fiul meu e pe patul de spital, iar eu mă duc să cânt. Dar omul acela care te-a invitat face un eveniment o singură dată în viață. Nu poți să-l dezamăgești. Eu am promis că voi merge și m-am ținut de cuvânt”, a spus artista.
„Am cântat cu durerea în suflet și lacrimi în ochi”
Interpreta de muzică populară a mărturisit că, deși era sfâșiată de durere, scena a devenit pentru ea un refugiu și un mod de a-și păstra echilibrul. Cu toate acestea, fiecare notă cântată i-a fost un pas dureros între credință și suferință.
„Mă duceam, cântam și mi se punea un nod în gât, îmi venea să plâng. Îmi imaginam copilul meu, întins pe patul de Terapie Intensivă, inconștient… dar trebuia să merg mai departe. Am spus mereu: trebuie să fiu puternică, copilul meu are nevoie de o mamă puternică. Nu am fugit de durere, am cântat cu ea în suflet.”
Artista a povestit că, în timpul spectacolelor, publicul nu a fost indiferent. Mulți dintre cei prezenți au venit să o îmbrățișeze, să-i spună că se roagă pentru fiul ei, iar aceste gesturi i-au oferit sprijinul de care avea nevoie pentru a nu ceda.
„Oamenii nu m-au judecat în față, din contră. Îmi spuneau: ‘Ne rugăm pentru fiul tău, să fie bine.’ Când auzeam asta, simțeam cum mi se umplu ochii de lacrimi. Era o luptă continuă între a cânta și a nu izbucni în plâns.”
Motivele reale din spatele deciziei
Pe lângă dorința de a respecta promisiunile făcute organizatorilor, Adriana Ochișanu a recunoscut că problemele financiare au cântărit și ele în această decizie. Ca mamă, a simțit nevoia să asigure stabilitatea copiilor ei, mai ales într-o perioadă plină de incertitudini.
„E o obligație și din punct de vedere financiar. Am copii pe care trebuie să-i întrețin. În perioada asta, mai mult ca oricând, au nevoie de sprijinul meu. Nu e ușor să fii artist, mamă și femeie singură într-un moment ca acesta. Dar am mers mai departe, pentru ei”, a explicat interpreta.
O lecție de forță și demnitate
Deși a fost criticată, Adriana Ochișanu a demonstrat că puterea unei mame nu stă în absența durerii, ci în curajul de a merge înainte, chiar și atunci când sufletul sângerează.
Ea spune că scena nu a fost o formă de evadare, ci o modalitate de a se agăța de viață și de credință, iar fiecare cântec interpretat în acele zile a fost o rugăciune pentru fiul ei.
„Poate că lumea n-a înțeles atunci, dar eu am simțit că trebuie să fiu acolo. Nu am cântat din bucurie, am cântat ca să nu cedez. Am cântat cu lacrimi, cu gândul la copilul meu și cu speranța că Dumnezeu mă va ajuta să-l văd sănătos.”
O mamă care nu s-a lăsat doborâtă
Astăzi, când Cristian Botgros se află pe drumul recuperării, Adriana Ochișanu recunoaște că acele zile au fost printre cele mai grele din viața ei, dar și cele care i-au arătat cât de mult poate rezista o inimă de mamă.
„Am învățat că, atunci când viața te lovește, nu trebuie să te oprești. Durerea nu dispare, dar se transformă în putere. Și pentru copilul meu, eu am ales să fiu puternică.”
„Cântam cu un nod în gât, dar fiecare melodie era o rugăciune pentru fiul meu. Scena nu m-a ținut departe de el – m-a ținut în picioare.”