Codul Civil din 2009 conține o serie de prevederi clare referitoare la obligația de întreținere între membrii familiei. Acestea reglementează responsabilitățile soților unul față de celălalt, ale rudelor în linie dreaptă – adică părinți și copii –, precum și ale fraților și surorilor. Legea prevede și situații particulare în care alte persoane, aflate într-o relație specială stabilită de lege, pot avea această obligație. Fundamentul acestor dispoziții este principiul solidarității familiale, menit să asigure sprijinul celor vulnerabili, în special al vârstnicilor sau al celor aflați în imposibilitatea de a se întreține singuri.
În ceea ce privește raportul dintre copii și părinți, legea este fermă: copiii sunt obligați prin lege să își întrețină părinții atunci când aceștia nu se pot întreține prin propriile mijloace sau nu mai au capacitatea de a munci. Această obligație nu este una simbolică, ci presupune acoperirea nevoilor esențiale ale părintelui aflat în dificultate: hrană, locuință, îmbrăcăminte, tratamente medicale, medicamente și toate celelalte cheltuieli necesare unui trai decent.
Este important de subliniat că obligația de întreținere nu se activează automat. Părintele trebuie să se afle într-o „stare de nevoie”, termen definit precis de legislație. Concret, părintele trebuie să demonstreze că nu poate obține venituri din muncă și că nu dispune de resurse financiare proprii suficiente pentru a-și acoperi nevoile de bază. Doar în aceste condiții poate solicita ajutorul legal al copiilor săi.
Mai mult, legea stabilește și criteriul proporționalității: sprijinul financiar trebuie să fie adaptat atât nevoilor reale ale părintelui, cât și posibilităților materiale ale copilului. Cu alte cuvinte, obligația nu poate depăși capacitatea reală de plată a copilului.
Dacă nu se poate ajunge la o înțelegere amiabilă în familie, părintele aflat în nevoie are dreptul să se adreseze instanței. Acesta poate depune o cerere de chemare în judecată prin care solicită obligarea copilului la plata întreținerii. În momentul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile legale – în special starea de nevoie –, copilul devine obligat prin hotărâre judecătorească să își sprijine părintele.
În esență, legea încearcă să echilibreze solidaritatea familială cu realitățile financiare ale fiecărei persoane, oferind un cadru prin care părinții vulnerabili pot primi sprijinul necesar, iar copiii sunt protejați de sarcini disproporționate.