La o săptămână după Paște, mai ales în Moldova și în Republica Moldova, se păstrează una dintre cele mai vechi și mai încărcate de simboluri tradiții populare: Paștele Blajinilor. Este o sărbătoare care vine imediat după bucuria Învierii și care este dedicată celor plecați dintre cei vii, fiind însoțită de credințe vechi, povești transmise din bătrâni și obiceiuri care au rezistat peste veacuri.
Considerată de mulți cercetători o tradiție cu rădăcini precreștine, această zi are o semnificație aparte în lumea satului românesc. Dacă în alte regiuni ale țării, precum Transilvania sau Banatul, pomenirea morților este legată mai ales de data de 1 noiembrie, în Moldova Paștele Blajinilor se sărbătorește în lunea de după Duminica Tomii, iar în unele locuri obiceiurile se întind chiar pe mai multe zile. Atunci, familiile merg la cimitir, aprind lumânări, împart bucate și încearcă, prin gesturi simple, să refacă simbolic legătura cu cei care nu mai sunt.
Originea acestei sărbători este explicată printr-una dintre cele mai cunoscute legende populare despre blajini. Potrivit tradiției, blajinii ar fi un neam aparte, izolat de restul lumii, format din oameni blânzi, curați la suflet și foarte credincioși. Ei nu ar avea legătură directă cu ceilalți creștini și, din acest motiv, nu ar ști când trebuie să prăznuiască Învierea Domnului.
Pentru a le da de veste că a venit Paștele, oamenii aruncau după masa de sărbătoare cojile ouălor roșii în apa unui râu. Se spunea că acestea porneau la vale și ajungeau, după aproximativ o săptămână, până la blajini. Văzând cojile de ouă purtate de apă, ei înțelegeau că a sosit vremea să sărbătorească și ei Paștele. Această credință a fost atât de puternică, încât în multe sate obiceiul de a arunca cojile în apă s-a păstrat multă vreme, ca semn de vestire pentru cei din lumea nevăzută.
În imaginarul popular, blajinii sunt ființe aparte, aflate undeva la granița dintre lumea celor vii și cea a celor plecați. Sunt descriși ca oameni blânzi, smeriți și evlavioși, care trăiesc departe de zgomotul lumii, în locuri ascunse, pe malurile Apei Sâmbetei sau pe tărâmuri greu de atins. Nu fac rău nimănui, duc o viață simplă, se hrănesc modest și își petrec existența în post, rugăciune și curăție sufletească.
Unele legende spun că ar fi urmașii lui Set, al treilea fiu al lui Adam și al Evei, în timp ce altele îi așază pe insule îndepărtate, unde trăiesc în liniște, departe de păcate și de tulburarea lumii. În toate aceste variante, blajinii apar ca niște ființe bune, apropiate de sacru, dar desprinse de ritmul obișnuit al oamenilor. Tocmai de aceea, ei ar sărbători Paștele mai târziu, după ce primesc semnul adus de ape.
Paștele Blajinilor este, înainte de toate, o sărbătoare a pomenirii și a memoriei. În această zi, oamenii merg la mormintele rudelor, le curăță, le împodobesc și aduc ouă roșii, pască, cozonac și alte bucate pe care le împart pentru sufletele celor adormiți. În multe locuri, mesele se întind chiar în cimitir sau în apropierea bisericilor, iar întreaga zi capătă o atmosferă aparte, în care tristețea se amestecă cu recunoștința, dorul și sentimentul că legătura cu cei plecați nu a fost ruptă cu adevărat.
În unele zone, aceste pomeni nu au doar rol comemorativ, ci și unul protector. Se crede că împărțirea hranei aduce sănătate celor vii, liniște sufletelor celor morți și rod bun pentru gospodărie și câmpuri. În Bucovina, de exemplu, exista obiceiul ca oamenii să iasă în natură cu mâncare și băutură, iar firimiturile căzute pe pământ erau privite ca daruri pentru cei de dincolo.
Sărbătoarea este cunoscută în popor și sub alte nume, precum Paștele Morților, Paștele Mic sau Paștele Rohmanilor. Chiar dacă nu are o rânduială strictă în calendarul bisericesc, ea continuă să fie respectată cu sfințenie în multe comunități, tocmai pentru că păstrează vie ideea de pomenire, continuitate și comuniune între generații.
Paștele Blajinilor rămâne una dintre cele mai emoționante tradiții de după Înviere. Este o zi în care oamenii nu se gândesc doar la cei plecați, ci și la rădăcinile lor, la memoria familiei și la credințele străvechi care au dat sens vieții și morții în satul românesc. Dincolo de ritualuri și legende, această sărbătoare vorbește despre nevoia profundă a omului de a nu-și uita morții și de a păstra aprinsă, din generație în generație, lumina legăturii cu ei.