În inima Munților Buzăului, tradițiile culinare se păstrează vii și autentice, iar una dintre cele mai fascinante este arta murăturilor puse cu saramură naturală de izvor. În satele din jurul văii râului Slănic de Buzău, oamenii pregătesc proviziile de iarnă așa cum o fac de sute de ani — cu apă sărată care izvorăște direct din pământ, un dar al naturii transformat într-un ingredient de neînlocuit pentru gospodinele din zonă.
O tradiție veche cât satul
În fiecare toamnă, când aerul devine mai rece și grădinile se golesc, localnicii din Buzău pornesc spre izvoarele sărate pentru a aduce acasă apa-minune din adâncurile muntelui. Acolo, saramura curge limpede de pe pereții de sare, fără impurități, iar oamenii o adună cu grijă, știind că de calitatea ei depinde gustul murăturilor din iarnă.
„Noi așa facem de când ne știm”, povestește o gospodină din comuna Mânzălești. „Apa asta dă un gust foarte bun la murături. E sărată fix cât trebuie și ține legumele tari, crocante, chiar și după luni întregi.”
Pentru a se asigura că apa are concentrația potrivită, localnicii folosesc testul tradițional cu oul de găină: dacă oul plutește, înseamnă că saramura este suficient de tare și trebuie diluată. Proporția perfectă a fost transmisă din generație în generație:
La un litru de apă sărată se adaugă zece litri de apă dulce.
Cum se prepară murăturile cu saramură de izvor
În satele buzoiene, fiecare gospodină are propria rețetă, dar pașii de bază sunt aceiași. Într-o zi de toamnă, curtea miroase a legume proaspete, frunze de țelină și mirodenii.
Mai întâi, ardeii, gogonelele, conopida și varza sunt spălate și pregătite pentru pus în borcane. Ardeii se spintecă ușor, conopida se desface în buchețele, iar printre ele se așază frunze de țelină, boabe de muștar și câteva felii de morcov pentru culoare.
Apoi, saramura de izvor se pune la fiert cu mirodenii: muștar, piper, foi de dafin. După ce se răcește puțin, este turnată peste legume. „Ia să pun un pat de țelină, apoi câteva gogonele… mai adaugă și din cele mai mici, să intre printre ele”, spune o gospodină către soțul ei, în timp ce pregătesc împreună borcanele.
Unii adaugă și fructe dulci – gutui, pere sau mere – pentru a echilibra gustul intens al saramurii de Mânzălești. „Fiind foarte tare, apa sărată are nevoie de puțină dulceață naturală. Fructele o îndulcesc ușor și dau un gust cu totul aparte”, explică Ioana Diaconu, localnică pasionată de tradiții.
Apa sărată – comoara muntelui
Izvoarele sărate din zona Slănicului sunt cunoscute încă din vechime. Apa izvorăște din adâncurile masivelor de sare care străbat zona, iar localnicii știu exact de unde să o colecteze.
„Se ia doar de acolo unde se scurge de pe pereții de sare, acolo e limpede și curată”, spune un localnic cu mândrie. „O folosim la murături, dar și pentru animale. Așa am învățat din bătrâni. O bucățică mică de sare sau un strop de apă din izvor – e bună și pentru noi, și pentru gospodărie.”
Pe lângă gustul excepțional, apa sărată naturală are și proprietăți conservante, menținând murăturile proaspete luni întregi, fără a fi nevoie de o cantitate mare de oțet sau alte adaosuri.
O moștenire din bătrâni
Pentru oamenii din Buzău, murăturile nu sunt doar o mâncare de iarnă, ci un simbol al tradiției și al trăiniciei.
„Așa am moștenit de la părinții și bunicii noștri”, povestește Vasile Diaconu, localnic. „Pe vremuri, cine avea varză murată, gogonele, șuncă și carne de porc în cămară, nu se temea de iarnă. Era hrana de bază, iar gustul ei aducea aminte de casă, de familie, de vremurile bune.”
Tradiția continuă
Astăzi, în epoca produselor de supermarket, tot mai mulți oameni redescoperă valoarea acestor rețete autentice, din bătrâni. În zona Mânzălești–Slănic de Buzău, murăturile cu saramură naturală nu sunt doar o mâncare tradițională, ci o formă de rezistență culturală, o dovadă că România încă își păstrează gustul și sufletul autentic.
Așa cum spun gospodinele din munte:
„Cine pune murături cu apă de izvor, gustă din natură. E o rețetă simplă, dar cu suflet.”