Horațiu Mălăele, maestrul umorului cu suflet de copil: drumul incredibil de la sărăcia amară la geniul recunoscut al scenei românești
Horațiu Mălăele, unul dintre cei mai carismatici și apreciați actori de comedie ai României, rămâne până astăzi o figură rară în teatru și film: un spirit ludic și ironic, dar format într-o copilărie în care greutățile și sărăcia erau la ordinea zilei. Povestea sa ar putea fi scenariul unei pelicule despre curaj, reziliență și har – un drum care dovedește că talentul adevărat se naște uneori acolo unde speranța pare cel mai greu de întreținut.
Anii copilăriei – un „cadou” aspru, dar esențial
Născut la Târgu Jiu, într-o familie modestă, Mălăele a crescut într-un cartier mărginaș, într-o Românie abia intrată în menghina comunismului. Casele și vitele oamenilor erau confiscate, micile bucurii ale copilăriei erau, pentru mulți, un lux. Actorul își amintește cu un amestec de durere și duioșie acei ani:
„Copilăria noastră a locuit într-o cruntă sărăcie… Comuniștii nu s-au sfiit să le ia oamenilor tot ce aveau. Bunicul meu, din partea mamei, mergea pe jos 11 kilometri în fiecare zi ca să fie paznic de noapte la un garaj. Așa era viața.”
Și totuși, acest decor sumbru l-a învățat pe Horațiu Mălăele o lecție pe care o numește „cadoul vieții” – darul amar, dar profund, care l-a pregătit să vadă lumea printr-o lupă a absurdului și a tandreței deopotrivă:
„Copilăria e cadoul pe care ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat.”
Magia Crăciunului printre lipsuri
Chiar și printre neajunsuri, familia a știut să păstreze magia. Actorul povestește cu nostalgie despre cum tatăl său încerca, cu resursele pe care le avea, să nu lase copilăria fiilor lui să fie doar o povară:
„Mi‑l aduc aminte pe tata, care încerca să ne distragă atenția de la brad, să păstreze misterul lui Moș Crăciun… Chiar dacă nu aveam mare lucru, povestea trebuia spusă, trebuia să rămână vie.”
Profesorii care i-au deschis aripile
Dincolo de familie, destinul lui Mălăele s-a schimbat datorită unor oameni care au știut să vadă dincolo de hainele ponosite și încălțările rupte. Un profesor din clasele primare l-a remarcat și i-a dat curajul de care avea nevoie:
„În clasa I am luat premiul II. Atunci m-am izbit cu toată puterea de un om, Nicu Gherghe, zâna sufletului meu. Atunci m-am apucat de treabă.”
Iar un alt moment definitoriu i-a rămas întipărit pentru totdeauna: când un profesor de desen i-a rostit cuvinte care aveau să devină o premoniție pentru cariera lui spectaculoasă:
„În clasa a V‑a, un profesor mi‑a spus clar: ‘Tu eşti un geniu!’”
Respins, dar de neoprit
Drumul lui Mălăele nu a fost deloc presărat cu succese facile. A fost respins inițial la admiterea la facultate, un eșec care l-ar fi putut zdrobi pe un tânăr fără susținere. Dar pentru el, refuzul a devenit combustibil. S-a ambiționat și mai mult, și-a șlefuit talentul, a crezut cu încăpățânare că va reuși.
Iar când a pășit pe scenă, România a descoperit un artist complet: actor, regizor, scriitor, caricaturist, un om capabil să treacă de la umor fin la ironie mușcătoare, de la un gest de clovn la o replică profundă.
Un creator cu mii de chipuri
Astăzi, Horațiu Mălăele este recunoscut ca un reper al scenei românești. A desenat peste 3.000 de caricaturi, a semnat regia unor spectacole și filme premiate, și a dat viață unor personaje memorabile care au smuls lacrimi de râs și de emoție. Este un om care, chiar și atunci când vorbește despre moarte, o face cu un soi de umor senin:
„Viaţa e ca o masă la restaurant: copilăria – din partea casei, maturitatea – felul de bază, bătrâneţea – desertul, moartea – nota de plată.”
Din sărăcie în lumina reflectoarelor
Horațiu Mălăele rămâne dovada vie că dintr-o copilărie trăită cu stomacul gol și cu vise înghesuite în camere reci se poate naște un spirit viu, capabil să lumineze scena și să vindece suflete prin râs. Un artist care nu și-a uitat niciodată rădăcinile, un om care, în loc să se înrăiască, a ales să îmbrace greul în umor – și să-l împartă cu noi toți.
Poate că profesorul din clasa a V‑a avea dreptate. Și poate că un geniu adevărat nu se măsoară doar în premii și aplauze, ci în felul în care îți amintești de bradul de Crăciun din copilărie și încă mai știi să faci lumea să râdă… cu lacrimi în ochi.
